Am ajuns să ne mirăm de lucruri normale,
Şi ne uimesc normalele lumi,
Cât poate fi oare normalitatea de surprinzătoare?
Şi de ce-i un merit că suntem mai buni?

Nu ne mirăm când ghioceii răsar brutal de sub asfalt,
Nici când lumina nu ne mai oferă purul şi curatul alb,
Nici când văzduhul e mai murdar decât un horn,
Sau când copiii noştri se cred eroi şi nu mai dorm…

Ne miră însă un zâmbet şi o floare,
Un gând curat, o vorbă dulce,
Un ajutor primit de la un oarecare,
Fără a avea meschine interese ascunse.

Nu ne surprind deloc furtunile de arme,
Nici ploile de gloanţe abătute peste voi,
Când soarele apune, plâng, şi mi se pare
Că ne mândrim cu ura cursă-n noi…

Ne miră un cântec, un cuvânt, o poezie,
Un tânăr vers, o stea, o liturghie,
Ne miră chiar şi o plimbare-n parc făcuta-n doi,
Dar în fiecare zi ne batem joc de noi…

Nu ne înfioară sângele vărsat degeaba-n lume,
Nici crimele ce le comitem zi de zi,
Tot mai mult ne îndepărtăm de gândurile bune,
Însă avem ipocrizia de a zâmbi…

Am ajuns să ne mândrim cu lucruri normale,
Şi aşteptăm laude când suntem mai buni,
Nu ne mai surprind lucrurile uimitoare,
Şi cât aş vrea să nu mai aparţin acestei lumi!…