Să ai acces la vise, dar să nu ți le dorești,

Să vrei să fi murit de mult și totuși încă să trăiești,

Să nu mai poți să împingi lumina către cei ce te iubesc,

Să aduni în jurul tău doar mila celor care te privesc…

 

Să vrei să te ridici măcar o clipă din moalele sicriu,

De care ești legat de mult deși încă tu ești viu,

Să vrei să smulgi din tine incolorele frânghii,

Prin care viața își picură esența și puterea de a mai fi…

 

De când te știi dormi doar prin paturi de spital

Și ești păzit de oameni mari îmbrăcați în halat alb,

Care încearcă să-ți aducă aminte încă netrăitele amintiri,

Obligându-ți inima să bată, ajutându-te să mai

respiri…

 

Însă te-ai săturat de îmbrățișarea rece a durerii,

În ale cărei brațe parcă te-ai născut,

Toți sunt plânși și aproape nu-ți mai recunoști părinții,

Căci peste fața lor mii de lacrimi au căzut…

 

Întinzi o mână nevăzută, tremurândă, către lume,

Și îți cerșești, în mod ironic, propriul drept de a trăi,

Iar peste ani aș vrea să fii și să poți spune:

Da, trăiesc! Există vise și oameni pentru a le împlini!

(septembrie 2010-februarie 2011)