De ce încearcă oare viața să mă învețe
Mereu, cum e să pierzi un joc ce n-are reguli?
Și de ce oare în față sunt atâtea fețe,
Care întâi zâmbesc și apoi te fac să tremuri?

Poate că eu sunt cel mai prost din lumea asta,
Cel mai neadaptat și cel mai visător,
Cel mai prost din curtea școlii, însă asta
Mă face cel mai realist din tragicul decor.

De ce mereu câștigă manipulatorii,
Mincinoșii, falșii și cei care trișează?
Și de ce doar lor li se arată zorii,
Când doar ticăloșia lor îi luminează?

Și totuși…încep să cred că ei sunt cei mai buni,
Ies cei mai câștigați din toată viața asta,
Iar noi, restul, suntem doar niște triști nebuni,
Care se mint că ușa închisă deschide fereastra…

Putem să ne mințim că cineva de sus veghează,
Și că pedepsește tot ce e de pedepsit,
Însă de fapt e un clișeu și nu contează
Deloc pe cine în viața ta ai oropsit.

Un prieten mi-a șoptit cândva, odată,
Că a murit departe în timp, demult,
Dar oare cum ar fi putut să moară,
Ceva ce nu a existat nicicând?

Am obosit parcă de atâta drum cu mine,
Cel mai bun prieten, mie, eu mi-am fost mereu,
Dar poate trebuie să mă despart de mine
Și să fiu ca lumea, ticălos în drumul meu…

N-am învățat nimic din lecțiile vieții,
Dar poate acum e timpul cel mai bun,
Să înțeleg că roua dimineții,
Nu-i lacrimă de înger, ci baloane de săpun.

(22-23 septembrie 2012)