Am atins și am mângâiat destule stele,

Mi-au fost suport sau eu le-am susținut,

Însă nici una, nici una dintre ele

N-a vrut în Univers și au căzut…

Au căzut sau eu le-am aruncat,

Și mi-am întors privirea-n galaxie,

Vânând acel fascicol încă nepătat

Și acea simțire ce încă nu se știe…

Oribil de real în prea multe momente,

Naiv și infantil în restul lor,

Prea ignorant priveam spre elemente,

Alb-negru în gândire cu tendințe spre color…

Orbecăind prin Cosmosul albastru,

M-am anturat greșit de atâtea ori,

Cu stele, cu comete, ca un astru,

Iar amăgirea m-a găsit adeseori…

Și-am tot privit printre planete,

Sub galaxii și asteroizi,

În găuri negre și de vierme,

Chiar și-nspre norii cei timizi…

Și v-am văzut: trei Supernove prea perene,

Și mi-ați atras tot colapsul spre voi,

M-ați reumplut, cu drag, de eu și voi prin vene,

Căci gravitam în jurul acelorași nevoi…

Eu mai aveam puțin să cred că nu exiști,

Obosit și-mbătrânit prin atmosfere,

Cu gânduri verticale, ca de alpiniști,

Cu faptul de-a fi singur și de-a nu simți durere…

Însă din eternul pur ai apărut,

Iar Universul meu se reașează,

In ochi duci energia de început,

Din care toate visele se recreeaza.

Pășim încet, dar ferm, peste planete

Și știu că asta mi-am dorit mereu:

Să explodezi în mine sentimente,

Căci TU ești Big-Bang-ul Cosmosului meu.

Anunțuri