În 25 iunie 2009 am scris articolul „Caut titlu…„, în care ceream păreri şi propuneri în scopul găsirii unui titlu pentru o poezie. Printre titlurile propuse se regăsesc şi următoarele: „Unicul Gând„, „Nemărginire„, „Război„, „Lupta zeilor„, „Dumnezei„…dar cel mai bun mi s-a părut „Cu…tremur…„, titlu propus de Toma I. în urmă cu 2 zile. Mi-a plăcut şi îmi place foarte mult pentru multiplele sensuri pe care le are cuvântul „Cutremur„, plus sensurile pe care le primeşte scris „Cu…tremur…” (cu emoţie, cu spaimă). Totuşi, nu acest titlu l-am ales pentru poezia respectivă, chiar dacă este foarte bun şi îmi place foarte mult. Azi-dimineaţă m-a vizitat inspiraţia şi am hotărât ca titlul poeziei să fie „Machiavelica„, formă declinată a cuvântului „machiavelic” care are, conform DEX Online, următoarele semnificaţii: „care este abil şi fără scrupule„, „perfid„, „viclean„, „duplicitar„, „fals„, „fariseic„, „făţarnic„, „ipocrit„, „mincinos„, „prefăcut„, „şiret„. Am folosit cuvântul „machiavelic” sub forma declinată „machiavelica” pentru a-i da sensul unui fenomen, unui proces, unui fapt. Şi pentru ca poezia să fie completă, i-am găsit şi un motto din aforismele lui Niccolò Machiavelli (cuvântul „machiavelic” fiind obţinut de la numele acestui prim mare filosof politic al Renaşterii). Mai jos este poezia „Machiavelica” în forma ei finală, cu titlu şi cu motto 🙂

Machiavelica

Motto: „Cel ce-şi învinge duşmanii printr-o stratagemă este mai de preţuit decât cel ce îi învinge prin forţă.”
(Niccolò Machiavelli)

Dinamitând din când în când supreme,
Printre voci de ape şi printre dumnezei,
Aş vrea să pot să sting, cu foc, nebuna ură dintre ei,
Şi tâmpita lor mândrie de a se învinge…

Neputându-se distruge în mod direct şi oficial,
Îşi caută pioni prin lume, soldaţi în linia “calvar”…
Neştiind că recrutarea nu a fost facută pentru ei,
Ci pentru un scop mult mai mare, plănuit de dumnezei,
Războinicii se prind în luptă cu îndârjire,
Şi luptă, de parcă ar fi războiul lor,
Şi îşi ascund noroiul din privire
În umbra dumnezeilor…

Ce jalnic sună spadele izbite-n sânge!
Şi cât de tristă-i lupta ce se dă!
Naivii luptători n-au timp să mai audă
Plânsul unei crengi, care se frânge…
Şi sub măşti de bunătate se ascund nebunii dumnezei,
Şi îşi ascund acolo şi armatele, şi scopul, şi ochii lor mişei…

Eu…eu nu m-am mai apropiat de mult de catedrală,
Şi nu pentru că aş renega ceva,
Dar am dezertat din trista cruciadă,
Scârbit de dumnezei ce nu vor pacea…
Scârbit de tonele de argint de pe icoane,
Şi de aurul din zalele celor căzuţi,
Dinamitez din când în când supreme,
Şi lovesc în pionii prefăcuţi,
Iar dacă fumul candelelor mele
Îi sufocă pe cinstiţii dumnezei,
De ce aş mai sta în casa lor?
De ce aş mai crede în ei?…

Filantropia dumnezeilor e doar un fals şi trist pretext,
Doar un motiv pentru a convinge luptătorii,
Iar când armatele, cu ură, se izbesc,
Plânge undeva Unicul Gând, nemărginirea lui, şi norii…
Spre pacea lui îmi întorc astăzi privirea,
Şi îi las pe dumnezei să lupte şi să moară,
Căci nu poţi cumpăra cu argint şi sânge mântuirea,
Ci doar materia ce ne înconjoară…